Macedonski este cu certitudine un mare poet, pus pe acelaşi plan axiologic cu Eminescu, în cel mai înalt punct atins, conform afirmaţiei cunoscute a lui G, Călinescu. Tânăr impetuos, ambiţios şi orgolios, mândru de originea sa aristocratică, neadaptabil uşor din punct de vedere social. După debutul publicistic, precum Eminescu, la 16 ani, cu poezia Dorinţa poetului în Telegraful român, din Sibiu (1870), şi după cel editorial cu volumul de versuri Prima verba (1872), întorcându-se din peregrinările sale europene, tânărul Macedonski a căutat o slujbă pentru a contrabalansa situaţia incertă a averii familiei sale.

Se orientează spre politică pentru a-şi împlini visurile de scriitor însetat de glorie. Se înscrie în Partidul Liberal şi editează ziarul Oltul între anii 1873 şi 1875, unde publică articole pro-liberale. Dovedindu-şi abilităţile de pamfletar, va începe să susţină o politică antiguvernamentală şi antidinastică, urmare, se spune, şi a unor mai vechi resentimente familiale vizându-l pe principele străin. E demn de subliniat că nu este aceasta o atitudine singulară în epocă, nici în rândurile politicienilor, dar nici în cel al scriitorilor.

Într-un articol va cere să se dea publicităţii genealogia familiei domnitoare. Ca urmare, în 1875, va fi arestat la Craiova, unde se afla la bunici, şi dus sub escortă la închisoarea Văcăreşti, unde va fi deţinut timp de trei luni, fiind salvat de avocatul liberal Nicolae Fleva, coleg de celulă.

În 1876, fiind nemulţumit pentru că nu a fost trecut pe listele partidului pentru alegerile generale, va fi nevoit să-şi înceapă cariera birocratică în diferite funcţii administrative oferite: director al prefecturii judeţului Bolgrad, controlor financiar, director de prefectură la Silistra, administrator al plăşii Sulina. Nu rămâne foarte mult în aceste funcţii, conştient că nu e făcut pentru funcţionarism, fiind inabil şi fără simţ practic de negociator politic. Şi astfel se încheie cariera lui politică şi administrativă, în pofida calităţilor sale de gazetar politic, posedând verb incisiv şi convingător, probate în publicaţiile Telegraful român, Oltul, Stindardul, Vestea, Tarara, Dunărea ş.a.

Îşi va continua activitatea publicistică axată mai pronunţat pe literatură, pe promovarea tinerelor talente la cenaclul Literatorul şi în paginile revistei cu acelaşi titlu, unde îi va debuta pe George Bacovia şi Tudor Vianu, iar în Liga ortodoxă, pe Tudor Arghezi şi Gala Galaction.

Trecând spre analiza unor versuri de tinereţe ale entuziastului poet romantic şi vanitos, putem spune că în pofida atitudinii sale antiguvernamentale şi antimonarhice, este înflăcărat de un patriotism sui generis de origine revoluţionară paşoptistă, în bună parte. Deci poezia lui politică are această susţinere patriotică veridică, dincolo de idiosincraziile contemporanilor din această perioadă şi mai ales de după acel incident cu epigrama incriminatoare, în urma căreia a fost transformat în paria şi prigonit până la sfârşitul vieţii. Poezii cu accente politice şi patriotice n-a scris numai în perioada primei tinereţi (aproximativ 1872-1875, de când datează grupajul de Poezii politice adunate de principalul hermeneut al său, Adrian Marino, în ediţia de Opere IV, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1967, pe care o îngrijeşte), ci şi mai târziu. Consemnăm aici opinia că poetul tânăr care a făcut şi multe greşeli din cauza mândriei sale, a unui fel de narcisism juvenil, a unei conştiinţe legate de apartenenţa la o familie nobilă, scăpătată, dar mai ales având sentimentul de apartenenţă la familia spirituală a posibilelor personalităţi cu irizări de geniu, concepţie confirmată de opera de mai târziu, este îndrituit să condamne o societate care nu-şi cunoaşte şi nu-şi sprijină valorile naţionale.

Chiar din poemul de debut, Dorinţa poetului, cum ne induce şi sensul titlului, Macedonski îşi exprimă pe un spaţiu liric extins dezamăgirea faţă de destinul poetului în general părăsit de sprijinul celor în drept din vârful societăţii: „Nimic nu s-aude, adâncă tăcere,/ Ci numai eu singur suspin în veghere/ Şi plâng ne-ncetat!/ Căci căutai în lume, prin a mea cântare,/ S-aduc la durere, prin cânt, uşurare,/ Nu fui ascultat!”. Poetul nu-şi exhibă egotismul, el vrea să împărtăşească lumii sentimentele sale pro-naţionale şi de sprijin al umanităţii prin cântecul poetic. Declară că scrie ca „să deştepte iubire”, să ajute pe orfanul năpăstuit, să se instituie egalitatea şi dreptatea socială (precepte revoluţionare paşoptiste oneste), „săracul cu avutul cu egalitate/ se vor judeca”, îndemnând poporul să apere „patria mea scumpă”, „fiind ameninţată” de străini.

Un prim poem din grupajul lui Adrian Marino, pe aceeaşi temă atitudinală şi patriotică, se intitulează Ce plâng? (Telegraful român, 1873), unde îşi deplânge, în sensul celor spuse mai sus, viaţa care „să slăbeşte”, moartea celor dragi, iluziile şi speranţele irosite, lipsit de sprijinul meritat. Dar şi „ţara ce zace-n sclavie/ [...] românul că şade-ngenuncheat”. Dezaprobă dinastia străină domnitoare, dar mai ales pe „curtenii în glorie, mărire”, linguşitori care insultă poporul, care cauzează „decadinţa” continuă. Incriminează nedreptatea, absenţa virtuţii seculare, „justiţia-nmormântată”, poporul „ce şade abătut”. Nevoile sociale şi naţionale ce au durat peste veacuri. Două poeme mai direct antimonarhice sunt cele intitulate 10 mai şi Al II-lea gângav politic.

După publicarea poemului 10 mai (publicat în Telegraful, 23 mai 1873), mama Maria temându-se de repercusiuni, îl îndeamnă pe poet să plece imediat în străinătate. În siajul politicianist al vremii, tânărul Macedonski îşi exprimă neîncrederea în noua dinastie străină care ar fi trebuit în 8 ani de domnie (greu de realizat, desigur) să schimbe faţa României: „Sunt opt ani de suferinţă care astăzi s-a-mplinit/ Şi al libertăţii soare pentru noi n-a răsărit/[...]În palat se banchetează/ [...] În palat e sărbătoare/ [...] Zi în care Carol-vodă urcă-n tronul lui Mihai”. Aceeaşi împotrivire şi neîncredere neîndreptăţită pe deplin se exhibă şi în celălalt poem: „Moştenirea strămoşească/ A fost scris s-o risipească,/ S-au spălat de ea pe bot!/ Ho! Lui Ho.../ Ho! Lui Ho.../ Prinţului cel Hotentot” ( Al II-lea gângav politic, Oltul, 9, 1875).

Istoria a dezminţit această atitudine defetistă a poetului şi a societăţii vremii sale faţă de rolul monarhiei române în emanciparea şi dezvoltarea modernă a României.

Dincolo de aceste derapaje de esenţă politică, tânărul Macedonski, cu un avânt revoluţionar patriotic, ţinteşte binele ţării pe care o iubeşte cu ardoare: „Aş vrea odată iubita-mi ţară/ Să se ridice din somnul său/ Şi cu glas tare să strige: Piară/ al României oricare rău!” (Aş vrea, Oltul, 25, 1874). Ca şi în alte poeme, politico-patriotice, dorinţa lui pentru instaurarea dreptăţii este insurmontabilă. Înflăcărate îndemnuri la libertate şi prosperitate devoalăm din poemul La români (Oltul, 30, 1874), care are o certă similaritate cu Un răsunet (1848) al lui Andrei Mureşanu, devenit, cum se ştie, imnul României postdecembriste sub titlul Deşteaptă-te, române. Îndemnul lui Macedonski este incitator: „La luptă dar, la luptă, căci ora e solemnă!/ Români, inima noastră s-o facem a fi demnă/ D-ai noştri mari străbuni!” (La români).

În alegoria Libertatea murindă, această stare naţională pe care o invocă şi o regretă este personificată într-o „tânără femeie”, „pe un pat în agonie”. Deşi moartea o sugrumă ea încă îşi hrăneşte eroic copiii înfometaţi, devenind astfel „idolul mult iubit”. „Va predomini-n toţi timpii şi viaţa-i o să fie/ Ferice,-ncântătoare şi fără de finit”. Apreciabil imn închinat dragostei de ţară. Ne induce, într-un fel, în memoria vizuală, pictura lui Rosenthal, România revoluţionară.

Tânărul Macedonski condamnă perpetuu, în poemele sale atitudinale, pe cei vinovaţi de mersul ţării spre degradare, despotismul al cărui spectru planează asupra României şi o face de râsul vecinilor. Poveste veche nouă! În lupta sa pentru apărarea drepturilor strămoşeşti, este sprijinit totuşi de „Credinţa-n al meu suflet mergea mereu crescând!/ Puteri noi îmi detese divin patriotismul/ [...] D-atuncea mă agită a patriei iubire:/ Credinţa mă conduce şi cânt vechea-i mărire!”. Nu cred că sunt vorbe de clacă, aşa cum ni s-ar părea nouă, care ignorăm şi chiar ironizăm astăzi sentimentul patriotic. Un îndemn sincer este îndreptat spre confraţii de atunci şi de ce nu ar fi şi spre noi, confraţii de acum: „O, sceptice confrate, imită-mă şi tu !” (Credinţa, Oltul, 4, 1875).

Din perioada de detenţie, durează poemul Celula mea de la Văcăreşti (Oltul, 26, 1875). Aici blamează starea închisorii insalubre, degradatoare, atribuită regimului penitenciar instrumentat de autoritatea vremii. Celula „Era rece, fioroasă,/ Cu plafonul ei boltit,/ Umedă întunecoasă,/ Groaznică de locuit”. Satira politică este accentuată de alegoria care urmează, în care poetul îşi exhibă parodic reveria imaginată, prin care temniţa se transformă într-o încăpere de basm, luminoasă, cu portrete pe pereţi, cu flori, covoare şi alte aspecte ale normalităţii visate. Îi apare în închipuire o imagine vizuală cu „diva libertate/ triumfând” şi „lanţurile sfărâmate/ În picioare le călca”. Finalul incumbă o acuză virulentă adresată celor care l-au azvârlit în închisoare, dar nu l-au înfrânt: „O, despoţi fără ruşine/ M-aţi uita în van aici,/ Căci teroarea să mă-ncline/ Jur că nu va reuşi”. Încrezător în destinul său creator, se sprijină pe „Muzele-mi scântei divine/ Cu armonii sublime, noi,/ Mă vor consola pe mine.../ Vă vor înfiera pe voi!”.

Revenit în ţară după cea de a doua călătorie în străinătate (august 1871-iunie 1872, apud. Adrian Marino, op. cit.), va scrie poemul înflăcărat Reîntoarcerea (Telegraful 229, 1872), în care îşi exprimă dorul pentru locurile copilăriei sale, de pe meleaguri olteneşti: „În fine, revăzut-am acele scumpe locuri,/ Acea frumoasă casă din vârful unui deal/ Pe unde în pruncie săltam în mii de jocuri/ Cu inima curată, cu gândul virginal”. Se referă desigur la Conacul Macedonski de la Pometeşti, ajuns o ruină astăzi, prin ignoranţa şi neglijenţa autorităţilor contemporane.

Poemele sale politice şi patriotice, şi de mai târziu, cuprind în totalitate dragostea sinceră de ţară pe care o exprimă direct în prozopoemul Cântecul prozei, care face parte din Ciclul poeme în proză şi a apărut pentru prima dată în Lumina, 47, 1894): „Mare şi sacru nume,/ Patrie!/ Mamă a tutulor,/ Ingrată uneori, dar iubită totdeauna/ Patrie!”.

Evidenţa patriotică din poemele sale ne îndrituieşte să-l absolvim în mare măsură pe inimitabilul poet, pe omul Alexandru Macedonski, de anumite erori, extazieri şi exagerări revoluţionare de tinereţe, în special, acoperite totuşi de realităţile epocii lui, care n-a fost integral lipsită de lupte politice şi polemici între scriitori, provocate de atâtea probleme sociale şi culturale controversate. Pentru a-l exonera mai apăsat de greşelile omeneşti inerente, putem invoca aforismul lui Tereniu: „Homo sum: humani nihil a me alienum puto!”.